Open menu

Solar wind

The solar wind and the absurdities of modern science
The sun is the closest star to Earth. In accordance with current theoretical model, the Sun is a huge ball of ionized gas (plasma) that produce energy by nuclear fusion reactions taking place somewhere in the center. In addition to heat and light, radial and sun emits a steady stream of matter consists mainly of protons, alpha particles and electrons. The proportion of other elements with higher atomic mass in the solar wind is negligible.
Studies in recent years show that the emission of particulate matter by Sun, also known as solar activity has a periodicity of about 11 to 12 years. Material flow crossing radial outward from the Sun Solar System is known as the solar wind.
The solar wind interacts with the Earth's magnetic field, flattening it against the sun and lengthening it in the opposite direction, causing a "magnetic tail".
During a solar eruptions an enormous amount of energy that is in the photosphere is released in a short timeframe. Matter is designed crown and particles accelerated to very high speeds are expelled into interplanetary space. These phenomena are accompanied by the emission of X-rays (X-ray) in the ultraviolet, visible, and even in the radio or gamma.
When they get close to Earth and enters the ionosphere, especially above the pole region, the particles create polar auroras, an impressive light show moving.
From observations of solar eruptiiloe these auroras can be predicted with sufficient accuracy. Soho satellite, for example, has provided images of solar flares, which contributed to anticipate periods of formation of auroras. Also through space probes, scientists have seen that auroras are formed on other planets; Consequently, this phenomenon is not specific Earth, being its magnetism and all the planets atmosphere.
Auroras are formed generally oval in regions around the magnetic poles. When the Sun's activity is calm, the region has an average area of ​​kilometri2 3000 and may vary up to 4 or 5 thousand kilometri2 when solar winds intensify.
From 1 to 2 September 1859 held the largest recorded geomagnetic storm so far. Auroras were seen throughout the world, even near the Equator (Cuba, Caribbean, Mexico). Telegraph systems across Europe and North America collapsed. This solar flare was observed by Richard Carrington, and unlike other eruptions that reach the Earth in a few days, it was necessary to have only 18 hours.

Where is the absurdity of the current explanations
Solar flares occur near sunspots, where we have local magnetic fields intense.
According electromagnetism, a magnetic field is always accompanied by an electric field.
Consequently, if the current model is considered valid stellar, should be strong solar wind moves conditional on these local magnetic and electric fields that prints the initial particle acceleration motion feature that direction.
If we accept as valid current stellar model, we believe that all particles on the surface of the photosphere go to the same temperature and then are accelerated in an electric field locally and deflected also in a local magnetic field. As already known, local magnetic field (and therefore best local electric field) generated in the sunspot is thousands of times stronger than the field in the photosphere of the Sun global. For this reason, the magnetic field of the Sun and the global electric current discussion is neglected.
From the theory of electromagnetism is known that a magnetic field can accelerate electrically charged species, but its initial trajectory curve. Consequently, a homogeneous magnetic field is able to accelerate particles of the solar wind components. A non-homogeneous magnetic field can, in principle, accelerate the charged particles, but in this case the throttle is in the direction of the magnetic field gradient, and without spreading out to the outside of the solar system.
It remains to consider the case of electric fields (homogeneous or heterogeneous) which are only able to give a radial acceleration component particles of the solar wind. Current science course should explain how it is possible that these types of electric fields (homogeneous or heterogeneous) can be generated. Maxwell equations are completely unnecessary, and another theory should be formulated to explain why an electric field direction Sunspot magnetic field direction and orientation are also; in particular, for an electric field direction Sunspot magnetic field direction E and B are quasi-parallel particle acceleration in the solar wind components.
We will analyze only the particular case of a radial electric field oriented toward and into the photosphere (lasuprafaţă normal) because only in these particular cases it is possible that particles of the solar wind components to gain outwards radial acceleration heliosphere. Other orientations of the electric field, although possible, would lead to trajectories of solar wind components that are not confirmed by experimental observations.
Consider that the local temperature, solar wind particles of departure is T (4000 K as an example), and we have a radial electric field (homogeneous or heterogeneous) from the photosphere to the outside (Figure 1).
Although temperature is the same for protons, electrons and alpha particles, these particles are original vitezelelor much different. Thus:

wind-solar-01 wind-solar-02,


If we replace the values ​​of the masses of the particles under discussion, it can be seen that the initial velocity of the protons and alpha particles is several hundred times lower than the speed of the electrons. Therefore, if we consider only particulate mass due to the electric field (homogeneous or heterogeneous) accelerator should the cruising speeds of solar wind components be pronounced different from each other.

If we consider the task compenent particles of the solar wind, the situation becomes even more incomprehensible to modern science.
According to classical electrodynamics, the electric field acting on charged particles with a force proportional to the electric charge and electric field strength. The direction of this force is given by the sign of electric charges under electric field accelerator. As is known, protons and electrons have opposite charges alpha particles, and consequently they are accelerated in opposite directions, as shown in Fig. 1.

Figure 1. Accelerate the solar wind electric field from the photosphere outwards

In this case, for an observer on Earth or in the Earth's orbit (orbital satellite), there will be a specific template for this type of eruption. As long as the electrons are deflected in a first step towards the photosphere, means that there will be no electrons in the flow of particles from the solar flare. How have specific detectors for the positive and negative charges a set of detectors also should highlight this fact.
If we analyze the flow of positive particles from the solar flare, another striking feature should a terrestrial observer. Protons are accelerated stronger than alpha particles and therefore should have two main pulses when the record number of particles per unit time. As reported load / mass is where the proton and alpha particle when compared to the first, the last needs at least one double time to reach the Earth's orbit (Fig. 2).

Figure 2. pulses of protons and alpha particles in the earth's orbit.

If the electric field is directed from the atmosphere by solar photosphere, particle flow pattern recorded by a terrestrial observer is more specific (Fig. 3). In this case the electrons are accelerated toward the outer solar system, and the protons and alpha particles to the photosphere.
Figure 3. Accelerating solar wind electric field from the outside to the photosphere

Basically, the electric field acts as a selector and cut solar, positive material to be released to the outside leaving only the electrons. In this case an observer on the Earth's orbit, after some time, you will see only a stream of electrons as shown in Fig. 4.
Figure 4. Pulse electron to orbit the earth.

In the above discussion we have not discussed the effect of the magnetic field that deflects charged particles from further movement in a plane in a helical motion in three-dimensional space.
In current astronomical observations is very easy to select a specific coronal emission, to see how it is oriented magnetic field and the electric respectively and then draw the curve representing the variation of the number of particles in time. Unfortunately, experimental results are far away from theoretical predictions which are provided by current science.
All measurements carried out so far show that in the Earth's orbit, regardless of the nature of their duties or their mass, reaching almost simultaneously alpha particles and electrons or protons.
To explain this experimental fact, you have to accept that there is another main mechanism responsible for the formation of the solar wind, and this mechanism is based only on simple considerations of fluid mechanics. When the turbulent fluid boils, part of the mass of the fluid is evaporated and sometimes leads to drops in the fluid mass. If fluid has a high viscosity, the boiling fluid and has a particular character. The heat builds up inside the fluid, gas bubbles may form inside which can expel appreciable amounts of liquid material when accumulation exceeds a critical point. The same thing happens when the sun. Part of the flow of the liquid material driven by the turbulent motion of the photosphere, evaporates and driven to the outer solar system; part of the liquid material, unevaporated can fall back on the Sun due to gravitational attraction possibly local magnetic field.
Components which vaporizes material flow (protons, electrons, alpha particles) and travels to the exterior solar Systemic go all with the same initial speed, and speed during the journey these little changes that an observer on the Earth's orbit can be seen that these components arrive at different times.
Although not directly related to electricity, solar wind raises some insurmountable problems for the current electricity. The current electromagnetism believes that an electric field is always accompanied by a magnetic field and vice versa, but this really is not checked in practice. It is quite a simple magnet to be analyzed and found to have a macroscopic magnetic field without a macroscopic electric field companion. Of course before I posted enough posts or experiments indicate that Maxwell equations and default electromagentismului classical theory is absurd, but it still needed time to understand the current theorists trivial things. In modern science, to be published, a study should be as complicated and an explanation so absurd that no one can understand. Of course then there are other organizations that appreciates and rewards those works absurd.
The theory proposes that a magnetic field can exist independently of an electric field and this is found hundreds of years when sunspots. Movement of solar material in a fluid state in the convection cell is capable of generating strong magnetic fields, with or without a macroscopic electric field.
The book will present detailed as possible in the sunspot to have the pulses of X-rays or radio waves strong enough, although weak transmitter photosphere itself is also where or particles.



Vântul solar şi absurdităţile ştiinţei moderne

Soarele este cea mai apropiată stea de Pământ. În conformitate cu modelul teoretic actual, Soarele este o imensă sferă de gaz ionizat (plasmă), ce produce energie prin reacţii de fuziune nucleară ce au loc undeva în zona centrală. Pe lângă căldură şi lumină, Soarele emite radial şi un flux continuu de materie format în principal din protoni, particule alfa şi electroni. Proporţia altor elemente cu mase atomice superioare, în vântul solar, este neglijabilă. 
Studiile efectuate în ultimii ani arată că emisia de particule materiale de către Soare, cunoscută şi ca activitate solară, are o periodicitate de aproximativ 11-12 ani. Fluxul de materie ce traversează radial Sistemul Solar dinspre Soare spre exterior este cunoscut şi ca vânt solar. 
Vântul solar interactionează cu câmpul magnetic terestru, aplatizându-l în direcţia către Soare şi lungindu-l în direcţia opusă, determinând apariţia unei „cozi magnetice”. 
În timpul unei erupţii solare o cantitate enormă de energie care se află în fotosferă este eliberată intr-un scurt interval de timp. Materia este proiectată în coroană şi particule accelerate până la viteze foarte mari sunt expulzate în spaţiul interplanetar. Aceste fenomene sunt însoţite de o emisie în domeniul razelor X (Röntgen), în domeniul ultraviolet şi vizibil, şi chiar in domeniul radio sau gamma. 
Când ajung în apropierea Pământului şi intră în ionosferă, în special deasupra regiunii polilor, particulele creează aurorele polare, un impresionant spectacol de lumini mişcătoare. 
In urma observatiilor asupra eruptiiloe solare, aceste aurore pot fi prezise cu destula acuratete. Satelitul Soho, de exemplu, a furnizat imagini ale eruptiilor solare, fapt care a contribuit la anticiparea perioadelor de formare a aurorelor. Tot prin intermediul sondelor spatiale, oamenii de ştiinţă au putut constata că aurorele se formează şi pe alte planete; în consecinţă, acest fenomen nu este specific Pământului, el fiind propriu tuturor planetelor cu magnetism si cu atmosferă.
Aurorele se formeaza în general în regiuni cu format oval, in jurul polurilor magnetici. Când activitatea Soarelui este calmă, regiunea dispune de o arie medie de 3 mii de kilometri2, putând varia până la 4 sau 5 mii de kilometri2 când vânturile solare se intensifică. 
În perioada 1-2 septembrie 1859 a avut loc cea mai mare furtună geomagnetică înregistrată pînă în prezent. Aurorele au fost văzute în întreaga lume, chiar în apropierea Ecuatorului (Cuba, Caraibe, Mexic). Sistemele de telegraf din toată Europa şi America de Nord s-au prăbuşit. Această erupţie solară a fost observată de Richard Carrington, şi spre deosebire de alte erupţii care ajung pe Pământ în câteva zile, acesteia i-au fost necesare doar 18 ore.

Unde este absurditatea actualei explicaţii

Erupţiile solare au loc în vecinătatea petelor solare, acolo unde avem şi câmpuri magnetice locale intense. 
Conform electromagnetismului, un câmp magnetic este întotdeauna însoţit de un câmp electric. 
În consecinţă, dacă actualul model stelar e considerat valid, ar trebui ca mişcarea vântului solar să fie puternic condiţionată de aceste câmpuri magnetice şi electrice locale care imprimă particulelor iniţiale o acceleraţie respectiv o direcţie de mişcare caracteristică. 
Dacă acceptăm ca valid actualul model stelar, putem considera că toate particulele pleacă de pe suprafata fotosferei cu aceeaşi temperatură şi apoi sunt accelerate într-un câmp electric local şi deviate, de asemenea, într-un câmp magnetic local. După cum se cunoaste deja, câmpul magnetic local (şi implicit posibilul câmpul electric local) generat la nivelul petei solare este de mii de ori mai puternic decât câmpul global al Soarelui la nivelul fotosferei. Din acest motiv, câmpul magnetic şi electric global al Soarelui este neglijat în discuţia actuală.
Din teoria electromagnetismului se cunoaşte că un câmp magnetic nu poate accelera o specie încărcată electric, ci doar îi curbează traiectoria iniţială. În consecinţă, un câmp magnetic omogen nu este capabil să accelereze particulele componente ale vântului solar. Un câmp magnetic neomogen ar putea, în principiu, accelera particulele încărcate electric, dar în acest caz acceleraţia este în direcţia gradientului de câmp magnetic, şi nu radial spre exteriorul sistemului solar. 
Rămâne să analizăm cazul unor câmpuri electrice (omogene sau neomogene) care sunt singurele capabile să dea o acceleraţie radială pentru particulele componente ale vântului solar. Desigur că actuala ştiinţă ar trebui să explice cum de este posibil ca aceste tipuri de câmpuri electrice (omogene sau neomogene) pot fi generate. Ecuaţiile Maxwell sunt complet inutile, şi o altă teorie ar trebui formulată pentru a explica de ce pentru o pată solară direcţia câmpului electric şi direcţia câmpului magnetic au o asemenea orientare; în particular, pentru o pată solară direcţia câmpului electric E şi direcţia câmpului magnetic B sunt quasi-paralele în zona de accelerare a particulelor componente ale vântului solar. 
Vom analiza doar cazul particular a unui câmp electric orientat radial spre şi înspre suprafaţa fotosferei (normale lasuprafață), deoarece doar în aceste cazuri particulare este posibil ca particulele componente ale vântului solar să capete o acceleraţie radială spre exteriorul heliosferei. Alte orientări ale acestui câmp electric, deşi posibile, ar duce la traiectorii ale componentelor vântului solar care nu sunt confirmate de observaţiile experimentale. 
Să considerăm că temperatura locală, de unde pleacă particulele vântului solar este T (4000 K ca exemplu), şi că avem un câmp electric radial (omogen sau neomogen) dinspre fotosferă spre exterior (fig.1). 
Deşi temperatura e acceaşi pentru protoni, electroni şi particule alfa, vitezelelor iniţiale ale acestor particule sunt mult diferite. Astfel:



Dacă înlocuim valorile maselor particulelor luate în discuţie, se poate observa că viteza iniţială a protonilor şi a particulelor alfa este de câteva sute de ori mai mică decât viteza electronilor. În consecinţă dacă am lua în considerare doar masa particulelor, datorită câmpului electric (omogen sau neomogen) accelerator ar trebui ca vitezele de deplasare ale componentelor vântului solar să fie pronunţat diferite între ele. 

Dacă luăm în considerare şi sarcina particulelor compenente ale vântului solar, situaţia devine si mai incomprehensibilă pentru ştiinţa actuală. 
Conform electrodinamicii clasice, câmpul electric acţionează asupra particulelor încărcate electric cu o forţă proporţională cu sarcina electrică şi cu intensitatea câmpului electric. Direcţia acestei forţe e dată de semnul sarcinilor electrice aflate în câmpul electric accelerator. Cum se stie, electronii au sarcini opuse protonilor şi particulelor alfa, şi în consecinţă ei sunt acceleraţi în direcţii diametral opuse, ca în fig. 1.

Figura 1. Accelerarea vântului solar pentru un câmp electric dinspre fotosferă spre exterior

În acest caz, pentru un observator situat pe Pământ sau la nivelul orbitei Pământului (satelit orbital), va exista un şablon specific pentru acest tip de erupţie. Atât timp cât electronii sunt deviaţi într-o primă fază spre fotosferă, însemnă că nu vor exista electroni în fluxul de particule provenite din această explozie solară. Cum avem detectori specifici pentru sarcini negative şi pentru cele pozitive un asemenea set de detectori ar trebui să pună în evidenţă acest fapt. 
Dacă analizăm fluxul de particule pozitive provenite din această explozie solară, o altă particularitate ar trebui să frapeze un observator terestru. Protonii sunt accelerati mai puternic decât particulele alfa şi în consecinţă ar trebui să avem două pulsuri principale atunci când înregistrăm numărul de particule pe unitatea de timp. Cum raportul sarcină/masă este în cazul protonului şi în cazul particulei alfa, comparativ cu prima, ultima are nevoie de cel puţin un timp dublu ca sa ajungă la nivelul orbitei Pământului(fig. 2).

Figura 2. Pulsurile de protoni şi particule alfa la nivelul orbitei pământului.

În cazul în care câmpul electric este direcţionat dinspre atmosfera solară către fotosferă, sablonul fluxului de particule înregistrat de un observator terestru este si mai specific (fig. 3). În acest caz electronii sunt acceleraţi spre exteriorul sistemului solar, iar protonii şi particulele alfa către fotosferă. 
Figura 3. Accelerarea vântului solar pentru un câmp electric dinspre exterior spre fotosferă

Practic, câmpul electric acţionează ca un selector şi taie din materia solară sarcinile pozitive lăsând să fie emise spre exterior doar electronii. În acest caz un observator la nivelul orbitei Pămăntului, după un anumit timp, va observa doar un flux de electroni ca în fig. 4. 
Figura 4. Pulsul de electroni la nivelul orbitei pământului.

În discuţia de mai sus nu am luat în discuţie efectul câmpului magnetic care deviază suplimentar mişcarea particulelor încărcate de la o curbă plană la o mişcare elicoidală în spaţiu tridimensional. 
În observaţiile astronomice curente, este foarte usor de selectat o emisie coronala specifică, de a vedea cum este orientat câmpul magnetic si respectiv cel electric şi apoi a trasa curba reprezentând variaţia numărului de particule în timp. Din păcate rezultatele experimentale sunt mult departe de previziunile teoretice care ne sunt furnizate de actuala ştiinţă. 
Toate măsurătorile efectuate până în prezent, arată că la nivelul orbitei Pământului, independent de natura sarcinilor lor sau de masa lor, ajung aproape simultan atât particulele alfa, cât şi electronii sau protonii. 
Pentru a explica acest fapt experimental, va trebui să acceptăm că există un alt mecanism principal responsabil de formarea vântului solar, iar acest mecanism e bazat doar pe simple considerente ale mecanicii fluidelor. Atunci când un fluid fierbe turbulent, o parte din masa fluidului se evaporă şi antrenează uneori şi stropi din masa fluidului. Dacă fluidul are o vâscozitate mare, atunci fierberea fluidului are un caracter şi mai particular. Energia termică se acumulează la interiorul fluidului, se pot forma bule de gaz la interior care pot expulza cantităţi apreciabile de materie lichidă atunci când acumularea depăşeste un punct critic. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul Soarelui. Parte din fluxul de materie lichidă, antrenat de mişcarea turbulentă din fotosferă, se vaporizează şi este antrenat spre exteriorul sistemului solar; parte din materia lichidă, neevaporată, poate cădea din nou pe Soare ca urmare a atractiei gravitationale, eventual a câmpului magnetic local. 
Componentele fluxului de materie care se vaporizează (protoni, electroni, particule alfa) şi călătoreşte către exteriorul sitemului solar pleacă toate cu aceeaşi viteză iniţială, şi pe parcursul călătoriei aceste viteze se modifică prea puţin pentru ca un observator la nivelul orbitei Pământului să poată observa că aceste componente ajung la timpi diferiţi. 
Deşi nu are legatură directă cu electricitatea, vântul solar ridică cateva probleme insurmontabile pentru actuala electricitate. Actualul electromagnetism consideră că un câmp electric este tot timpul însoţit de un câmp magnetic şi reciproc, dar aceast fapt nu este verificat în practica curentă. Este destul să fie analizat un simplu magnet şi să fie constatat că avem un câmp magnetic macroscopic fără a avea şi un câmp electric macroscopic însoţitor. Desigur că până acum am postat destule mesaje sau experimente care indică faptul că ecuaţiile Maxwell şi implicit teoria electromagentismului clasic este absurdă, dar e necesar încă timp pentru ca actualii teoreticieni să priceapă lucruri banale. În ştiinţa actuală, pentru a fi publicat, un studiu trebuie să fie cât mai complicat şi cu o explicaţie atât de absurdă încât să nu o poată pricepe nimeni. Desigur că apoi există alte organizatii care apreciază și premiază aceste lucrări absurde. 
În teoria care se propune, un câmp magnetic poate exista independent de un câmp electric şi acest fapt este constatat de sute de ani în cazul petelor solare. Mişcarea materiei solare în stare fluidă, în cadrul celulelor de convecţie este capabilă să genereze câmpuri magnetice puternice, cu sau fară un  câmp electric macroscopice. 
În carte se vor prezenta detaliat şi cum este posibil ca la nivelul petelor solare să avem şi pulsuri de raze X sau unde radio destul de puternice, deşi fotosfera ca atare este slab emiţător de asemenea unde sau particule.