Open menu

Solar spots

For the moment only the Romanian version is available at:

As soon as possible the translation of this material in other languages will be provided too.

Please revisit the site in the following weeks….


Sunspots, STAR GAS MODEL AND absurdities of modern physics

The current
The sun is the closest star to Earth. Although for us it seems something extraordinary scale, the Sun is considered a celestial body banal, part of G2V spectral class, the class that includes other about 100 billion stars just in our galaxy.
As the chemical composition, the Sun is composed of 75% hydrogen and 25% helium by mass. Other chemicals found in tiny proportions (approx. 0.1% by mass). Because of this composition, the sun ,, there is a solid crust and no liquid matter, "all matter is entirely solar gas.
In accordance with current theoretical model, the Sun is a huge mass of ionized gas that produces energy by nuclear fusion reactions taking place somewhere in the nucleus or core. It is believed that the solar core temperature is about 15 million degrees and pressures around 250 billion atmospheres. The area where nuclear reactions produce these represent only a quarter of the radius of the Sun, but it stores about half of its mass.
Following fusion reaction, hydrogen nuclei are converted into helium emission of huge amounts of energy in the form of gamma photons. On its way to the surface, these photons are absorbed and re-emitted continuously at temperatures increasingly lower, so that their energy level is already in the visible photosphere.
Solar radiative zone around the core, is distinguished by a strong decrease in the density and pressure and temperatures drop to values ​​of the order of one million Kelvin. Outside the radiative zone have a convection zone where the transmission power being made as the photosphere convection currents.
Characteristic G2V stars, photosphere has a temperature of approx. 5800 K.
Seen through the telescope, the photosphere is presented as a network of granules, which are in a constant agitation that come and go in minutes. In some places, the Sun has some dark spots called sunspots, which were very studied after the invention of the telescope and telescope. Sunspots are dark matter regions because they are "cool" regions, only 3500-4000 K, and that less warm than the surrounding regions. They are often associated in pairs, which acts as a huge magnet poles. May remain visible for several weeks. The number of spots can be observed on the Sun varies by a cycle of about 11 years.
The cause of sunspots is not known at present. It is estimated that a sunspot formation plays an important role general magnetic field of the sun. Thus locally strong magnetic fields causing the sunspot. Magnetic fields are already appearing in the stage preceding the actual formation of sunspots. These fields difficult to surface eruption of hot gases. This could explain the low temperature observed in sunspots.
The most common stains are stains bipolar groups or associations as chains spots. These spots are usually located parallel groups with latitude, which presents the eastern and western ends opposite magnetic polarity. After a 11-year cycle, sunspots change polarity.

The explanation proposed
Although the topic is not directly related to electricity or magnetism, the whole explanation of the formation of sunspots can build a new theory postulated magneticităţii which will be detailed in the book Magneticitatea.

This postulate may be formulated as follows: A liquid, electrically neutral, in rotation, under certain conditions, generates a magnetic field macroscopic.Un solid, electrically neutral, in rotation, under certain circumstances generates a magnetic field lower than macroscopic a rotating liquid. An ionized gas or not, the rotation does not generate a macroscopic magnetic field.

A first finding that emerges from this postulate is represented by the impossibility of a gaseous body to have a macroscopic magnetic field independently. Even if this matter is as celestial body plasma (ionized gas), it is possible that self-organization of matter and macroscopic thermal movements simultaneously with gas so that we have generated a magnetic field independently. Experiments plasma in toroidal systems or spheroidal can show that we can confine, that limit movement of the plasma in a certain volume and that.
Consequently the current star pattern, the material is in the form of ionized gas is pure nonsense and a rational science should do everything possible to avoid it. In 1994, almost two decades ago, I tried to publish a new theory of gravity based on fluid mechanics. Although the theory was able to provide a rational explanation for a lot of current physics enigmas such as: temperature of 1.5 million degrees in the solar atmosphere, accelerating gas in cometary tails proportional to the molar volume (22.4), etc. both NASA, ESA, and scientific journals were not interested in publishing or her application.
From that theory lacked a stellar model, explaining the operation of a star at least and possibly its evolution. Accordingly, this and future studies will focus on certain aspects stellar curious, which are already known experimental level but are either misinterpreted or already forgotten in a drawer dusty.
Certainly stellar model is proposed based on the axiom that the Sun is a body fluid. We do not know exactly what is happening in the heart of this celestial body, but from what we see on the surface, we believe that is a boiling cauldron, which sometimes has a quiet boil turbulent times. It remains to see if fluid mechanics in its classical form is quite suitable to describe the movements that we see on the surface of the star or you suppose to take place inside or need some amendments.
Not applicable to repeat here, as I looked at the Earth's magnetic field, that the motion of matter inside the ionized form of a celestial body is not compatible with the existence of a magnetic field it self-sustaining.
Therefore, the proposed model, the Sun contains hydrogen and helium in liquid form and at a temperature above 5800 K, the temperature increasing towards the core of the sun. Even the stellar core, where fusion reactions take place, we can not admit that consists only of positive nuclei and electrons that without the immediate vicinity. A temperature of 15 million Kelvin, is unable to ensure the stability of nuclear matter in the absence of electrons in the stellar core.

Sunspots and sun brightness anomaly

The simplest problem still remained unsolved and already forgotten by modern astronomy is ,, curious "correlation between solar activity and sunshine (or solar constant). Although sunspots have a temperature ,, "lower than the average photosphere and we expect an increased number of sunspots lead to a decrease in the sunshine, the situation is exactly the contrary. The more sunspots have the sunshine, and thus the amount of energy radiated by the Sun is higher.
The current explanation for limiting movement ,, hot gases "in ,, some magnetic fields" made without a rational explanation, is directly contradicted by experimental observations. Thus sunspots are directly related to the type convective movements that occur in the photosphere, and there are studies that show that these spots have cone with the tip pointing towards the interior of the sun.
The proposed theory sunspots are a manifestation of a more precise activities of the Sun turbulent turbulent boiling. Even if the sunspots, the emission is reduced due to convective motions, the amount of heat which is measured by an observer on Earth must be greater overall than if a gentle boiling.
Consequently, more sunspots, more energy radiated into space as a whole. Certainly during boiling turbulence, besides the form of radiation energy boiler (sun) throws and drops (ie solar material). It is already a fact found experimentally that the area immediately adjacent a sunspot photosphere has a far superior shine ...
In theory proposed sunspot temperature can not be of the order of 3500-4000 K. This is only apparent effect. As in the sunspot, the emission energy is much diminished, for a distant observer measuring the temperature on the energy emitted per unit area, that area will appear with a lower temperature. But the concept of temperature can we apply it to caracateriza this? The temperature of a sunspot defined by the amount of energy emitted per unit area? And if for some reason can not emit photons region? Perhaps in this case the temperature of the sunspot is at least equal to or even greater than the photosphere and the emission is increased in the vicinity of sunspots.
Even in light of modern science, to accept that sunspot temperature is lower than the photosphere appears as an absurdity. Since sunspots are movements of matter coming from the convection zone of the Sun, it is impossible for the matter to have temperatures of 3800 K.

Magnetic field strength and sunspots

Another problem remained unsolved for current physicists is the magnetic field strength at the sunspot. For current information, the magnetic field in the photosphere general calm is about one Gauss, about twice the magnetic field is measured at the Earth's surface.
However, it is possible that the level of sunspot magnetic fields have values ​​between 2500-3500 Gauss environments that can sometimes reach 5000 Gauss? Current science is unable to provide a satisfactory answer. The subject is completely avoided physical or theoretical treaties, for the simple reason that no one could imagine a mechanism to ensure the formation of such magnetic fields.
Apparently, an ionized medium, the particles have freedom of movement, as assumed current science could justify a random agglomeration of tasks the same way and their flow for a short time. But such a random agglomeration could generate, if we give a generous estimate, a magnetic field of a few gauss. To explain the formation of a magnetic field of several thousand gauss and persist for months, you have to be a cause and a specific mechanism. Or something like that does not exist and can not be formulated in modern science.
Another curiosity that often is not even mentioned in the scientific reference texts, but is known for centuries, is the drift of sunspots during a half-11-year solar cycle (Fig. 1). Thus, at the beginning of the solar cycle, the spots appear at high latitudes 40-50 °, sometimes even 60 °, and measure the passage of time, the spots are formed at latitudes increasingly smaller near the equator solar; rarely form below 5 ° latitude sunspots. So basically we have a preferred area of ​​sunspot formation between 5 ° and 40 ° latitude.

stains solar-01

Figure 1. The drift of sunspots during solar cycle
In theory it is proposed that sunspots part of a general cycle of movement of the material in the convection zone of the sun. Such convection cells are formed at high latitudes, and then begin to descend towards the equator. Rotational motion of matter in convection cells is opposite the northern hemisphere to the southern hemisphere during a semicircle 11 years. In the solar equator, convection cells coming from the northern hemisphere meet convection cells coming from the southern hemisphere and annihilation. For this reason, little solar spots are observed at high latitudes (above 45 °), since the convection cells have reached maturity, or low latitudes (below 5 ° C) where they annihilate each other.
In theory it is proposed that the movement of a neutral liquid material may generate a magnetic field, and therefore, each convection cell generates a magnetic field with a particular orientation, depending on the orientation of the flow of material in that cell.
In theory proposing a solar spot is nothing more than a fragmented convection cell ....
When a cell is fractured, its associated magnetic field is fragmented, and automatically generates locally strong magnetic fields (Fig. 2). In theory it is proposed that the occurrence of strong local fields is a consequence of the change in flow convection cells, possibly a result of fragmentation of these convection cells. Therefore sunspots on the surface of the photosphere as pairs although sometimes due to general turbulence is difficult to see them both simultaneously.

stains solar-02

Figure 2. The appearance of local magnetic fields as a result of fragmentation of the convection cells.

After a semicircle of 11 years, matter changes its direction of rotation in the convection cells that form at high latitudes. When these cells move towards the equator and fragments, magnetic fields are formed in opposite orientations (Fig. 3) than those generated in the previous semiciclul.

stains solar-03

Figure 3. Changing the polarity sunspot after a semicircle

The proposed theory of the Sun's magnetic field consists of at least two components.
A component of the solar magnetic field is given by the overall rotation of the Sun around its axis (Hrotatie) and this component has no importance for the present topic.
Another component of the solar magnetic field is given by convection between the core material and the photosphere. We could say that the sun can be considered as having similar magnetic fields of a magnet usual, except that in this case a magnetic field is synonymous with a convection cell. By adding magnetic effects produced by all existing convection cells in the Sun get Hconvectie.
General magnetic field of the Sun will be:
HSolar = Hrotatie + Hconvectie
Although the percentage of ensuring convection solar mass is represented by a few percent of the mass of the Sun, Hconvectie can contribute a much larger share of the general magnetic field of the sun.
But independent of overall value Hconvectie when such a convection cell, or a magnetic field at the Sun is disturbed or fragmented local magnetic field values ​​that are generated are appreciable.
Although it is likely to occur and a general inversion of the magnetic field of the Sun once every 11 years, this is unlikely in the absence of a clear cause. Therefore in theory proposes changing magnetic field of sunspots is just a local phenomenon caused by a change in direction of motion of matter in convection cells. Certainly the prior art, the circumterrestrial orbit satellites or probes circumsolare performing movements, you can make these checks hypothetical changes the polarity of the magnetic field of the Sun. But science today prefer to throw money on trifles ....
During low solar activity, convection cells operate at maximum efficiency, and we have no appreciable size sunspots. We can say that cooking is quiet. Granules are formed continuously and are reabsorbed from the photosphere.
When the convection cells are unable to drain energy outward, their operation is disrupted and consequences vary, depending on how convection cell manages to accumulate up to a certain point this excess energy and then release him.
At the moment we have little information about convection cells and how they work really. Current research in this area is limited to discussions about priority observing sunspots or solar cycles in the past now and in the future provision of terrestrial catastrophes due to the lack of sunspots or solar storms hypothetical. Science has come as a buffoon, and scientists as a clown. This is what happens when money but not ideas ...



Cadrul actual
Soarele este cea mai apropiată stea de Pămînt. Deşi pentru noi pare ceva extraordinar, la scară largă, Soarele este considerat un corp ceresc banal, făcând parte din clasa spectrala G2V, clasă din care fac parte alte aproximativ 100 miliarde stele doar în galaxia noastră. 
Ca şi compoziţie chimică, Soarele este alcătuit din 75% hidrogen şi 25% heliu procente de masă. Alte elemente chimice se găsesc in proporţii infime (approx. 0,1% procente de masă). Datorită acestei compoziţii, pe Soare ,,nu exista o crusta solidă si nici materie în stare lichidă", toată materia solară fiind în întregime în stare gazoasă.
În conformitate cu modelul teoretic actual, Soarele este o imensă masă de gaz ionizat, ce produce energie prin reacţii de fuziune nucleară ce au loc undeva în nucleu sau miez. Se consideră că temperatura în nucleul solar este de aproximativ 15 milioane grade şi presiunea în jur de 250 miliarde atmosfere. Zona unde se produc aceste reactii nucleare nu reprezintă decât un sfert din raza Soarelui, dar ea inmagazinează aproximativ jumatate din masa acestuia.
În urma reacţiei de fuziune, nucleele de hidrogen sunt transformate în heliu, cu emisia de cantităţi uriase de energie sub formă de fotoni gamma. În drumul său spre suprafaţă, aceşti fotoni sunt continuu absorbiţi şi re-emişi la temperaturi din ce în ce mai mici, astfel încît energia lor la nivelul fotosferei este deja în domeniul vizibil.
Zona radiativă ce înconjoară miezul solar, se remarca printr-o scadere puternica a densităţii si a presiunii, iar temperaturile coboară la valori de ordinul a un milion de Kelvin. La exteriorul zonei radiative avem o zonă convectivă în care transmiterea energiei facându-se sub forma curentilor de convectie către fotosferă.
Caracteristic stelelor G2V, fotosfera are o temperatură de aprox. 5800 K.
Vazută prin telescop, fotosfera se prezintă ca o retea de granule, aflate într-o permanenta agitaţie ce apar si dispar în câteva minute. Pe alocuri, suprafaţa Soarelui prezintă nişte pete mai întunecate, numite pete solare, care au fost foarte studiate dupa inventarea lunetei si a telescopului. Petele solare au un aspect întunecat pentru că ele sunt regiuni "reci", de doar 3500-4000 K, și respectiv mai puţin calde decât regiunile din jur. Ele sunt adeseori asociate în perechi, care se comportă ca polii unui enorm magnet. Pot ramâne vizibile timp de mai multe saptămâni. Numărul petelor care pot fi observate pe Soare variaza dupa un ciclu de aproximativ 11 ani.
Cauza apariţiei petelor solare nu este cunoscută în prezent. Se estimează că în formarea unei pete solare un rol important îl joacă câmpul magnetic general al Soarelui. Astfel la nivel local, cîmpuri magnetice puternice cauzează apariţia petelor solare. Câmpurile magnetice apar deja din faza premergătoare formării efective a petei solare. Aceste câmpuri îngreunează erupţia spre suprafaţă a gazelor fierbinţi. Acest lucru ar putea explica temperatura scăzută constatată în petele solare.
Cele mai frecvente pete sunt grupurile de pete bipolare sau asociaţii de pete sub formă de lanţuri. Acestea de regulă sunt grupuri de pete situate paralel cu o latitudine, care la capetele estice şi vestice prezintă polaritate magnetică opusă. După un ciclu de 11 ani, polaritatea petelor solare se schimbă.

Explicaţia propusă
Deşi subiectul de faţă nu are legătură directă cu electricitatea sau magnetismul, întreaga explicaţie a formării petelor solare se poate construi pe un postulat al noii teorii a magneticităţii care va fi detaliat în cartea Magneticitatea.

Acest postulat se poate formula astfel:Un lichid, neutru electric, în mişcare de rotaţie, în anumite condiţii, generează un câmp magnetic macroscopic.Un solid, neutru electric, în mişcare de rotaţie, în anumite condiţii generează un câmp magnetic macroscopic mai mic decît un lichid în rotaţie. Un gaz ionizat sau nu, în mişcare de rotaţie nu generează un câmp magnetic macroscopic.

O prima constatare care se desprinde din acest postulat e reprezentată de imposibilitatea unui corp gazos de a avea un câmp magnetic macroscopic de sine stătător. Chiar dacă materia acestui corp ceresc este sub formă de plasmă (gaz ionizat), nu este posibilă autoorganizarea acestei materii simultan cu mişcarile termice şi macroscopice ale gazului astfel încât să avem generat un câmp magnetic de sine stătător. Experimentele cu plasmă, în instalatii toroidale sau sferoidale pot arăta că noi putem confina, adică limita mişcarea acestei plasme într-un anumit volum şi atât.
În consecinţă actualul model stelar, în care materia se află sub formă de gaz ionizat e curată absurditate şi o ştiinţă raţională ar trebui să facă tot posibilul să-l evite. În 1994, adica acum aproape 2 decenii în urmă, am încercat să public o nouă teorie a gravitaţiei bazată pe mecanica fluidelor. Deşi teoria era capabilă să ofere o explicaţie raţională pentru o mulţime din enigmele fizicii actuale, cum ar fi: temperatura de 1,5 milioane de grade în atmosfera solară, accelerarea gazelor în cozile cometare proporţională cu volumul molar (22,4), etc., atât NASA, ESA, cât şi jurnalele ştiinţifice nu au fost interesate în publicarea sau aplicarea ei.
Din acea teorie lipsea un model stelar, care să explice cel puţin funcţionarea unei stele şi dacă e posibil evoluţia ei. În consecinţă, prezentul si viitoarele studii se vor focaliza pe anumite aspecte stelare curioase, care sunt deja cunoscute la nivel experimental dar sunt fie greşit interpretate fie deja uitate într-un sertar prăfuit.
Desigur că modelul stelar care se propune se bazează pe axioma că Soarele este un corp lichid. Nu stim exact ce se petrece în miezul acestui corp ceresc, dar din ce vedem la suprafaţă, putem considera că e un cazan în fierbere, care uneori are o fierbere liniştită alteori turbulentă. Rămâne să vedem dacă mecanica fluidelor în forma ei clasică este destul de potrivită să descrie mişcările care le observăm la suprafaţa acestui astru sau care le presupunem a avea loc la interior sau sunt necesare anumite amendamente.
Nu este cazul să ne repetăm aici, întrucât am analizat la câmpul magnetic al Pămîntului, faptul că mişcarea materiei sub formă ionizată în interiorul unui corp ceresc, nu este compatibilă cu existenţa unui cîmp magnetic autoîntreţinut de aceasta.
De aceea, în modelul care se propune, Soarele conţine hidrogen şi heliu sub formă lichidă şi la o temperatură superioară de 5800 K, această temperatură crescînd spre miezul soarelui. Chiar şi nucleul stelar, unde au loc reacţiile de fuziune, nu putem admite că e format doar din nuclee pozitive fără a avea si electronii corespunzători în imediata vecinătate. O temperatură de 15 milioane Kelvin, nu este capabilă să asigure stabilitatea materiei nucleare în absenţa electronilor la nivelul miezului stelar.

Petele solare şi anomalia luminozităţii soarelui

Cea mai simplă problemă rămasă încă nerezolvată și deja uitată de astronomia modernă, este ,,curioasa” corelaţie între activitatea solară şi strălucirea Soarelui (sau constanta solară). Deşi petele solare au o ,,temperatură” mai mică decăt media fotosferei şi ne-am aştepta ca un număr crescut de pete solare să ducă la o scădere a strălucirii Soarelui, situaţia este exact contrarie. Cu cât avem mai multe pete solare cu atât strălucirea Soarelui, şi implicit cantitatea de energie radiată de Soare este mai mare.
Explicaţia actuală referitoare la limitarea mişcării ,,gazelor fierbinţi” în ,,nişte cîmpuri magnetice” formate fără o explicaţie raţională, e direct contrazisă de observaţiile experimentale. Astfel petele solare sunt direct legate de mişcările de tip convectiv ce au loc sub fotosferă, şi există studii care arată că aceste pete au formă de con cu vărful îndreptat spre interiorul Soarelui.
În teoria propusă petele solare sunt o manifestare a unei activităţi turbulente a Soarelui mai precis o fierbere turbulentă. Chiar dacă la nivelul petei solare, emisia este diminuată datorită mișcărilor convective, cantitatea de căldură care e măsurată de un observator pe Pământ trebuie să fie mai mare per ansamblu față de cazul unei fierberi liniștite.
În consecinţă, mai multe pete solare, mai multă energie radiată în spaţiu, pe ansamblu. Desigur că în timpul fierberii turbulente, pe lângă energia sub formă de radiaţie, cazanul (Soarele) aruncă şi stropi (mai precis materie solară). Este deja un fapt constatat experimental că zona imediat vecină unei pete solare are o strălucire mult superioară fotosferei...
În teoria propusă, temperatura petelor solare nu poate fi de ordinul a 3500-4000 K. Acesta e doar un efect aparent. Întrucât în zona petelor solare, emisia de energie este mult diminuată, pentru un observator îndepărtat care măsoară temperatura pe baza energiei emise pe unitatea de suprafaţă, acea regiune va apărea cu o temperatură mai mică. Dar, care concept de temperatura il putem noi aplica pentru a caracateriza acest fapt? Este temperatura unei pete solare definita de cantitatea de energie emisa pe unitatea de suprafata? Si dacă din anumite cauze o regiune nu poate emite fotoni? Poate că în acest caz, temperatura la nivelul petei solare este cel putin egală sau chiar mai mare ca a fotosferei și emisia e crescută in vecinătatea petelor solare. 
Chiar si din prisma ştiintei actuale, a accepta că temperatura petelor solare e mai mică decat a fotosferei apare ca o absurditate.  De vreme ce petele solare reprezintă mişcări ale materiei venite din zona de convecţie a Soarelui, este imposibil ca această materie să aibă temperaturi de 3800 K.

Intensitatea cîmpului magnetic şi petele solare

O altă problemă rămasă nerezolvată pentru actualii fizicieni o reprezintă intensitatea câmpului magnetic la nivelul petelor solare. Din informaţiile actuale, câmpul magnetic general la nivelul fotosferei calme este de aproximativ un Gauss, cam dublul câmpului magnetic care e măsurat la nivelul suprafeței Pământului.
Însă, cum este posibil ca la nivelul unei pete solare câmpul magnetic să aibă valori medii între 2500-3500 Gauss care uneori pot să ajungă la 5000 Gauss? Știinţa actuală nu este capabilă să ofere un răspuns satisfăcător. Subiectul este complet evitat de tratatele de fizică sau de teoreticieni, pentru simplul motiv că nimeni nu a putut imagina un mecanism prin care să se asigure formarea unor asemenea câmpuri magnetice.
Aparent, un mediu ionizat, în care particulele au libertate de mişcare, cum presupune ştiinţa actuală ar putea justifică o aglomerare aleatorie de sarcini de acelasi fel şi o curgere a lor pentru un scurt interval de timp. Însă o asemenea aglomerare aleatoare ar putea genera, daca dam o estimare generoasă, un cîmp magnetic de câţiva gaussi. Pentru a explica formarea unui câmp magnetic de cîteva mii de gaussi şi care să persiste pentru luni de zile, trebuie ca să existe o cauză şi un mecanism specific. Or aşa ceva nu există și nu poate fi formulat în cadrul ştiinţei actuale.
O altă curiozitate care nici nu este menţionată deseori în textele ştiinţifice de referinţă, dar care e cunoscută de secole, o reprezintă deriva petelor solare în timpul unui demi-ciclu solar de 11 ani (fig. 1). Astfel, la începutul ciclului solar, petele apar la latitudini mari, 40-50°, rareori chiar 60°, şi pe măsura treceri timpului, petele se formează la latitudini din ce în ce mai mici, în apropierea ecuatorului solar; rareori se formează pete solare sub 5° latitudine. Deci practic avem o zonă preferată de formare a petelor solare intre 5° şi 40° latitudine.


Figura 1. Deriva petelor solare în timpul ciclului solar
În teoria care se propune, petele solare fac parte dintr-un ciclu general de mişcare a materiei în zona de convecţie a Soarelui. Astfel celulele de convecţie se formează la latitudini mari, şi apoi încep să coboare spre ecuator. Mişcarea de rotatie a materiei în celulele de convecţie are sensuri opuse în emisfera nordică faţă de emisfera sudică în timpul unui semiciclu de 11 ani. În zona ecuatorului solar, celulele de convecţie venind din emisfera nordică se întâlnesc cu celulele de convecţie venind din emisfera sudică şi se anihilează reciproc. Din această cauză, puţine pete solare sunt observate la latitudini mari (peste 45°), întrucât celulele de convecţie nu au atins maturitatea, sau la latitudini mici (sub 5°) unde acestea se anihilează reciproc. 
În teoria care se propune, mişcarea unui lichid neutru electric poate genera un câmp magnetic, şi în consecinţă, fiecare celulă de convecţie generează un domeniu magnetic cu o anumită orientare, depinzînd de orientarea curgerii materiei în acea celulă.
În teoria care se propune, o pată solară nu este nimic altceva decât o celulă de convecție fragmentată....
Atunci cînd o celulă se fragmentează, domeniul magnetic asociat ei se fragmentează, şi automat se generează câmpuri magnetice puternice la nivel local (fig. 2). În teoria care se propune, apariţia câmpurilor locale puternice este o consecinţă a modificării curgerii în celulele de convecţie, eventual o consecinţă a fragmentării acestor celule de convecţie. Din această cauză petele solare ca perechi la suprafața fotosferei desi uneori, datorită turbulentei generale e dificil sa le vedem pe ambele simultan.


Figura 2. Apariţia cîmpurilor magnetice locale ca urmare a fragmentării celulelor de convecţie.

După un semiciclu de 11 ani, materia îşi schimbă sensul de rotatie în celulele de convecţie care se formează la latitudini mari. Atunci cînd aceste celule se deplasează spre ecuator şi se fragmentează, câmpurile magnetice care se formează au orientări opuse (fig. 3) faţă de cele generate în semiciclul anterior.


Figura 3. Schimbarea polarităţii petelor solare după un semiciclu

În teoria propusă câmpul magnetic al Soarelui e format din cel putin două componente.
O componentă a câmpului magnetic solar e dată de mişcarea de rotaţie generală a Soarelui în jurul axei proprii (Hrotatie) şi această componentă nu are nici o importanţă pentru subiectul prezent.
O altă componentă a câmpului magnetic solar este dată de convecţia materiei între nucleu şi fotosferă. Am putea spune că Soarele poate fi considerat ca având domenii magnetice similare unui magnet obişnuit, doar că în acest caz un domeniu magnetic e sinonim cu o celulă de convecţie. Prin însumarea efectelor magnetice produse de toate celulele de convecţie existente la nivelul Soarelui se obţine Hconvectie.
Cîmpul magnetic general al Soarelui va fi :
HSolar= Hrotatie+ Hconvectie
Deși procentul de masă solară care asigură convecţia este reprezentat de câteva procente din masa Soarelui, Hconvectie poate contribui cu o cotă mult mai mare la câmpul magnetic general al Soarelui. 
Însă independent de valoarea generală a Hconvectie, atunci când o asemenea celulă de convectie, sau un domeniu magnetic la nivelul Soarelui este perturbat sau fragmentat, valorile cîmpului magnetic local care se generează sunt apreciabile.
Deşi e posibil să aibă loc și o inversie generală a câmpului magnetic al Soarelui o dată la 11 ani, acest lucru e puțin probabil în absența unei cauze clare. De aceea în teoria care se propune schimbarea câmpului magnetic al peteor solare e doar un fenomen local cauzat de o schimbare a sensului de mișcare a materiei în celulele de convecție. Desigur că la nivelul tehnicii actuale, cu atâţia sateliţi în orbita circumterestră sau sonde care efectuează mişcări circumsolare, se pot face verificări ale aceste ipotetice schimbări de polaritate a câmpului magnetic general al Soarelui. Însă ştiinţa actuala preferă să arunce banii pe nimicuri ....
În timpul unei activităţi solare reduse, celulele de convecţie funcţionează la randament maxim, si nu avem pete solare de dimensiuni apreciabile. Putem spune ca fierberea are loc liniştit. Granule se formează şi se resorb în mod continuu la suprafaţa fotosferei. 
În momentul în care celulele de convecţie nu sunt capabile să dreneze energia către exterior, funcţionarea acestora e perturbată şi consecinţele sunt variate, depinzînd de modul cum celula de convectie reuşeşte să acumuleze până la un anumit moment acest exces de energie şi apoi să îl elibereze.
La acest moment avem puţine informaţii despre celulele de convecţie şi cum funcţionează ele cu adevărat. Cercetarea actuală în domeniu se rezumă la discuţii despre prioritatea observării petelor solare în trecut sau a ciclurilor solare în prezent precum şi prevederea catastrofelor terestre in viitor datorită lipsei petelor solare sau a unei ipotetice furtuni solare. Ştiinţa a ajuns pe post de măscărici, iar oamenii de ştiinţă pe post de clovni. Aşa se întâmplă când sunt bani dar nu sunt idei ...