Pagină web în lucru!
Partea în engleză este mai completă....

Caut student/a pentru a ajuta la corecturi, eventual traduceri.....

Please consider supporting our efforts.

"/>

Newsletter subscription

Vântul solar

Vântul solar şi absurdităţile ştiinţei moderne

Soarele este cea mai apropiată stea de Pământ. În conformitate cu modelul teoretic actual, Soarele este o imensă sferă de gaz ionizat (plasmă), ce produce energie prin reacţii de fuziune nucleară ce au loc undeva în zona centrală. Pe lângă căldură şi lumină, Soarele emite radial şi un flux continuu de materie format în principal din protoni, particule alfa şi electroni. Proporţia altor elemente cu mase atomice superioare, în vântul solar, este neglijabilă.
Studiile efectuate în ultimii ani arată că emisia de particule materiale de către Soare, cunoscută şi ca activitate solară, are o periodicitate de aproximativ 11-12 ani. Fluxul de materie ce traversează radial Sistemul Solar dinspre Soare spre exterior este cunoscut şi ca vânt solar.
Vântul solar interactionează cu câmpul magnetic terestru, aplatizându-l în direcţia către Soare şi lungindu-l în direcţia opusă, determinând apariţia unei „cozi magnetice”.
În timpul unei erupţii solare o cantitate enormă de energie care se află în fotosferă este eliberată intr-un scurt interval de timp. Materia este proiectată în coroană şi particule accelerate până la viteze foarte mari sunt expulzate în spaţiul interplanetar. Aceste fenomene sunt însoţite de o emisie în domeniul razelor X (Röntgen), în domeniul ultraviolet şi vizibil, şi chiar in domeniul radio sau gamma.
Când ajung în apropierea Pământului şi intră în ionosferă, în special deasupra regiunii polilor, particulele creează aurorele polare, un impresionant spectacol de lumini mişcătoare.
In urma observatiilor asupra eruptiiloe solare, aceste aurore pot fi prezise cu destula acuratete. Satelitul Soho, de exemplu, a furnizat imagini ale eruptiilor solare, fapt care a contribuit la anticiparea perioadelor de formare a aurorelor. Tot prin intermediul sondelor spatiale, oamenii de ştiinţă au putut constata că aurorele se formează şi pe alte planete; în consecinţă, acest fenomen nu este specific Pământului, el fiind propriu tuturor planetelor cu magnetism si cu atmosferă.
Aurorele se formeaza în general în regiuni cu format oval, in jurul polurilor magnetici. Când activitatea Soarelui este calmă, regiunea dispune de o arie medie de 3 mii de kilometri2, putând varia până la 4 sau 5 mii de kilometri2 când vânturile solare se intensifică.
În perioada 1-2 septembrie 1859 a avut loc cea mai mare furtună geomagnetică înregistrată pînă în prezent. Aurorele au fost văzute în întreaga lume, chiar în apropierea Ecuatorului (Cuba, Caraibe, Mexic). Sistemele de telegraf din toată Europa şi America de Nord s-au prăbuşit. Această erupţie solară a fost observată de Richard Carrington, şi spre deosebire de alte erupţii care ajung pe Pământ în câteva zile, acesteia i-au fost necesare doar 18 ore.

Unde este absurditatea actualei explicaţii

Erupţiile solare au loc în vecinătatea petelor solare, acolo unde avem şi câmpuri magnetice locale intense.
Conform electromagnetismului, un câmp magnetic este întotdeauna însoţit de un câmp electric.
În consecinţă, dacă actualul model stelar e considerat valid, ar trebui ca mişcarea vântului solar să fie puternic condiţionată de aceste câmpuri magnetice şi electrice locale care imprimă particulelor iniţiale o acceleraţie respectiv o direcţie de mişcare caracteristică.
Dacă acceptăm ca valid actualul model stelar, putem considera că toate particulele pleacă de pe suprafata fotosferei cu aceeaşi temperatură şi apoi sunt accelerate într-un câmp electric local şi deviate, de asemenea, într-un câmp magnetic local. După cum se cunoaste deja, câmpul magnetic local (şi implicit posibilul câmpul electric local) generat la nivelul petei solare este de mii de ori mai puternic decât câmpul global al Soarelui la nivelul fotosferei. Din acest motiv, câmpul magnetic şi electric global al Soarelui este neglijat în discuţia actuală.
Din teoria electromagnetismului se cunoaşte că un câmp magnetic nu poate accelera o specie încărcată electric, ci doar îi curbează traiectoria iniţială. În consecinţă, un câmp magnetic omogen nu este capabil să accelereze particulele componente ale vântului solar. Un câmp magnetic neomogen ar putea, în principiu, accelera particulele încărcate electric, dar în acest caz acceleraţia este în direcţia gradientului de câmp magnetic, şi nu radial spre exteriorul sistemului solar.
Rămâne să analizăm cazul unor câmpuri electrice (omogene sau neomogene) care sunt singurele capabile să dea o acceleraţie radială pentru particulele componente ale vântului solar. Desigur că actuala ştiinţă ar trebui să explice cum de este posibil ca aceste tipuri de câmpuri electrice (omogene sau neomogene) pot fi generate. Ecuaţiile Maxwell sunt complet inutile, şi o altă teorie ar trebui formulată pentru a explica de ce pentru o pată solară direcţia câmpului electric şi direcţia câmpului magnetic au o asemenea orientare; în particular, pentru o pată solară direcţia câmpului electric E şi direcţia câmpului magnetic B sunt quasi-paralele în zona de accelerare a particulelor componente ale vântului solar.
Vom analiza doar cazul particular a unui câmp electric orientat radial spre şi înspre suprafaţa fotosferei (normale lasuprafață), deoarece doar în aceste cazuri particulare este posibil ca particulele componente ale vântului solar să capete o acceleraţie radială spre exteriorul heliosferei. Alte orientări ale acestui câmp electric, deşi posibile, ar duce la traiectorii ale componentelor vântului solar care nu sunt confirmate de observaţiile experimentale.
Să considerăm că temperatura locală, de unde pleacă particulele vântului solar este T (4000 K ca exemplu), şi că avem un câmp electric radial (omogen sau neomogen) dinspre fotosferă spre exterior (fig.1).
Deşi temperatura e acceaşi pentru protoni, electroni şi particule alfa, vitezelelor iniţiale ale acestor particule sunt mult diferite. Astfel:

vantul-solar-01vantul-solar-02

vantul-solar-03

Dacă înlocuim valorile maselor particulelor luate în discuţie, se poate observa că viteza iniţială a protonilor şi a particulelor alfa este de câteva sute de ori mai mică decât viteza electronilor. În consecinţă dacă am lua în considerare doar masa particulelor, datorită câmpului electric (omogen sau neomogen) accelerator ar trebui ca vitezele de deplasare ale componentelor vântului solar să fie pronunţat diferite între ele. 

Dacă luăm în considerare şi sarcina particulelor compenente ale vântului solar, situaţia devine si mai incomprehensibilă pentru ştiinţa actuală.
Conform electrodinamicii clasice, câmpul electric acţionează asupra particulelor încărcate electric cu o forţă proporţională cu sarcina electrică şi cu intensitatea câmpului electric. Direcţia acestei forţe e dată de semnul sarcinilor electrice aflate în câmpul electric accelerator. Cum se stie, electronii au sarcini opuse protonilor şi particulelor alfa, şi în consecinţă ei sunt acceleraţi în direcţii diametral opuse, ca în fig. 1.

vantul-solar-04
Figura 1. Accelerarea vântului solar pentru un câmp electric dinspre fotosferă spre exterior

În acest caz, pentru un observator situat pe Pământ sau la nivelul orbitei Pământului (satelit orbital), va exista un şablon specific pentru acest tip de erupţie. Atât timp cât electronii sunt deviaţi într-o primă fază spre fotosferă, însemnă că nu vor exista electroni în fluxul de particule provenite din această explozie solară. Cum avem detectori specifici pentru sarcini negative şi pentru cele pozitive un asemenea set de detectori ar trebui să pună în evidenţă acest fapt.
Dacă analizăm fluxul de particule pozitive provenite din această explozie solară, o altă particularitate ar trebui să frapeze un observator terestru. Protonii sunt accelerati mai puternic decât particulele alfa şi în consecinţă ar trebui să avem două pulsuri principale atunci când înregistrăm numărul de particule pe unitatea de timp. Cum raportul sarcină/masă este în cazul protonului şi în cazul particulei alfa, comparativ cu prima, ultima are nevoie de cel puţin un timp dublu ca sa ajungă la nivelul orbitei Pământului(fig. 2).

vantul-solar-05
Figura 2. Pulsurile de protoni şi particule alfa la nivelul orbitei pământului.

În cazul în care câmpul electric este direcţionat dinspre atmosfera solară către fotosferă, sablonul fluxului de particule înregistrat de un observator terestru este si mai specific (fig. 3). În acest caz electronii sunt acceleraţi spre exteriorul sistemului solar, iar protonii şi particulele alfa către fotosferă.
vantul-solar-06
Figura 3. Accelerarea vântului solar pentru un câmp electric dinspre exterior spre fotosferă

Practic, câmpul electric acţionează ca un selector şi taie din materia solară sarcinile pozitive lăsând să fie emise spre exterior doar electronii. În acest caz un observator la nivelul orbitei Pămăntului, după un anumit timp, va observa doar un flux de electroni ca în fig. 4.
vantul-solar-07
Figura 4. Pulsul de electroni la nivelul orbitei pământului.

În discuţia de mai sus nu am luat în discuţie efectul câmpului magnetic care deviază suplimentar mişcarea particulelor încărcate de la o curbă plană la o mişcare elicoidală în spaţiu tridimensional.
În observaţiile astronomice curente, este foarte usor de selectat o emisie coronala specifică, de a vedea cum este orientat câmpul magnetic si respectiv cel electric şi apoi a trasa curba reprezentând variaţia numărului de particule în timp. Din păcate rezultatele experimentale sunt mult departe de previziunile teoretice care ne sunt furnizate de actuala ştiinţă.
Toate măsurătorile efectuate până în prezent, arată că la nivelul orbitei Pământului, independent de natura sarcinilor lor sau de masa lor, ajung aproape simultan atât particulele alfa, cât şi electronii sau protonii.
Pentru a explica acest fapt experimental, va trebui să acceptăm că există un alt mecanism principal responsabil de formarea vântului solar, iar acest mecanism e bazat doar pe simple considerente ale mecanicii fluidelor. Atunci când un fluid fierbe turbulent, o parte din masa fluidului se evaporă şi antrenează uneori şi stropi din masa fluidului. Dacă fluidul are o vâscozitate mare, atunci fierberea fluidului are un caracter şi mai particular. Energia termică se acumulează la interiorul fluidului, se pot forma bule de gaz la interior care pot expulza cantităţi apreciabile de materie lichidă atunci când acumularea depăşeste un punct critic. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul Soarelui. Parte din fluxul de materie lichidă, antrenat de mişcarea turbulentă din fotosferă, se vaporizează şi este antrenat spre exteriorul sistemului solar; parte din materia lichidă, neevaporată, poate cădea din nou pe Soare ca urmare a atractiei gravitationale, eventual a câmpului magnetic local.
Componentele fluxului de materie care se vaporizează (protoni, electroni, particule alfa) şi călătoreşte către exteriorul sitemului solar pleacă toate cu aceeaşi viteză iniţială, şi pe parcursul călătoriei aceste viteze se modifică prea puţin pentru ca un observator la nivelul orbitei Pământului să poată observa că aceste componente ajung la timpi diferiţi.
Deşi nu are legatură directă cu electricitatea, vântul solar ridică cateva probleme insurmontabile pentru actuala electricitate. Actualul electromagnetism consideră că un câmp electric este tot timpul însoţit de un câmp magnetic şi reciproc, dar aceast fapt nu este verificat în practica curentă. Este destul să fie analizat un simplu magnet şi să fie constatat că avem un câmp magnetic macroscopic fără a avea şi un câmp electric macroscopic însoţitor. Desigur că până acum am postat destule mesaje sau experimente care indică faptul că ecuaţiile Maxwell şi implicit teoria electromagentismului clasic este absurdă, dar e necesar încă timp pentru ca actualii teoreticieni să priceapă lucruri banale. În ştiinţa actuală, pentru a fi publicat, un studiu trebuie să fie cât mai complicat şi cu o explicaţie atât de absurdă încât să nu o poată pricepe nimeni. Desigur că apoi există alte organizatii care apreciază și premiază aceste lucrări absurde.
În teoria care se propune, un câmp magnetic poate exista independent de un câmp electric şi acest fapt este constatat de sute de ani în cazul petelor solare. Mişcarea materiei solare în stare fluidă, în cadrul celulelor de convecţie este capabilă să genereze câmpuri magnetice puternice, cu sau fară un  câmp electric macroscopice.
În carte se vor prezenta detaliat şi cum este posibil ca la nivelul petelor solare să avem şi pulsuri de raze X sau unde radio destul de puternice, deşi fotosfera ca atare este slab emiţător de asemenea unde sau particule.

 

 

 

© 2017 All Rights Reserved Coșofreț Sorin Cezar

MegaMenu RO